Å·±¦ÓéÀÖ

“Pierdut câteodată în larga È™i neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios si mistic, în care adierile călătoare ale dimineÈ›ii își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în faÈ›a unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă È™i scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă È™i neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuÈ™i să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-È™i arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muÈ›i si neclintiÈ›i, nu ne-am simÈ›it ca în tovărășia unor vechi È™i buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre È™i de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generaÈ›iuni de foi putrede È™i îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar È™i sfios, o floare albastră sau roÈ™ie, È™i cine, iarăși, n-a înÈ›eles cum răsare viaÈ›a din păturile eterne ale morÈ›ii?... Și, în faÈ›a veÈ™nicei nimiciri, cine nu s-a simÈ›it el insuÈ™i lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata È™i desăvârÈ™ita sa neființă?... Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veÈ™nică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Și... al cui suflet n-a simÈ›it răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...”
― Calistrat HogaÅŸ, Pe drumuri de munte

“ÃŽntr-o bună zi, devii deodată unul dintre bărbaÈ›ii fără femei. Ziua aceasta vine pe nepusă masă, fără cel mai mic semn sau avertisment, fără s-o simÈ›i sau s-o intuieÈ™ti, fără să se anunÈ›e cu un ciocănit sau un tuÈ™it. Dai un colÈ› È™i te trezeÈ™ti deja acolo. ÃŽnsă nu te mai poÈ›i întoarce. Odată ce ai dat colÈ›ul, devine singura lume pentru tine. Iar în acea lume te numeri printre "bărbaÈ›ii fără femei". La plural, infinit de rece.
Doar bărbaÈ›ii fără femei È™tiu cât e de cumplit, de sfâșietor să fii unul dintre bărbaÈ›ii fără femei. Pierzi minunatul vânt din vest. Rămâi pe vecie - un miliard de ani e, probabil, aproape de vecie - fără sinele de paisprezece ani. Auzi în depărtare cântecele apatice È™i triste ale marinarilor. Te scufunzi pe fundul întunecat al oceanului, alături de amoniÈ›i È™i celacanÈ›i. Dai la unu noaptea telefon cuiva. PrimeÈ™ti la unu noaptea un telefon de la cineva. îți dai întâlnire cu un străin într-un punct oarecare, undeva între cunoaÈ™tere È™i necunoaÈ™tere. VerÈ™i lacrimi pe asfaltul uscat în timp ce-È›i măsori presiunea din pneuri.”
― Haruki Murakami