Å·±¦ÓéÀÖ

lansare: 1 iunie, la Bookfest, la standul Editurii Cartier.

O familie de balauri și o familie de zmei au pățit un mare necaz cu puii lor: Mov și Acaju vor să citească�

[image error]

În autocar prin deșertul Iudeei, un muncitor basarabean merge să se scalde la Marea Moartă, profitând de ziua liberă de Sabat. Și vorbește cu soția la telefon: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-i cumpăr o trotinetă electrică� Ține bateria 30 de km� Fâlfâie părul ca pe motoțâclă cu ea� O să-i ia la întrecere pe ceilalți copii� Da� mă tem că pe glod tare nica face cu ea…�

Apoi, la o oprire lângă Ierihon, cel mai vechi oraÈ™ din istoria omenirii, moldovanul se dă o turăÌýprin parcare cu cămila â€� una cu genunchii tăbăciÈ›i de la ridicat È™i coborât turiÈ™ti, la fel de tăbăciÈ›i ca È™i palmele lui de constructor. Din păcate, părul nu-i flutură ca pe motoțâclă. E chel, iar cămila abia se târâie prin parcare, trasă de un palestinian costeliv. Un coleg îi pozează.

La noapte, mă gândesc că moldovanul va visa cum îl invidiază puținii vecini rămași în sat pentru poza lui cu cămila. Copilul lui va visa cum vine taică-su acasă călare pe cămilă, cu o trotinetă electrică sub braț. Palestinianul va visa că se vor opri și mai mulți turiști care să se dea cu cămila prin parcarea lui, atât de mulți încât nu-i vor mai încăpea și vor prăbuși zidurile Ierihonului.

Iar cămila va visa ca întotdeauna multă apă, apă la discreție, cât să facă deșertul glod, Raiul ei de pe lumea cealaltă, în care nici n-are puterea să creadă că există cu adevărat pe pământ în ținuturi precum Basarabia ori România.

Și � pentru că oamenii duc incredibil de mult, precum cămilele � moldovanul, palestinianul, cămila și noi, turiștii, ne vom trezi mâine dimineață mulțumiți de ceea ce am visat și ne vom duce poveștile și istoria mai departe, până la capăt.

După ce parchez mașina la serviciu, îmi sare în cale un domn în vârstă, îmbrăcat cu pufoaică, cu o căciulă de oaie pe cap:

� Nu vă supărați, stați oleacă așa.

Nu mă supăr, stau.

� După fizionomie, așa, îmi păreți Florin Lăzărescu. Nu mă-nșel, așa-i?

Dau mâna cu el.

� Eu am mai fost așa, am mai trecut pe-aici și mă gândeam poate mă ajutați așa, poate mă sfătuiesc așa cu dumneavoastră.

� În ce problemă?

Scotocește într-o sacoșă.

� Eu am scos așa, o carte de poezie și una de aforisme.

Nu mi le dă, le ține strâns la piept, învelite în folie.

� Așa, și?

� Și-acu�, eu ce fac așa, cu ele? Mai ales cu asta de aforisme, care ar merge bine�

Observ pe una dintre ele sigla faimoasei edituri a unui centru de copiere din Iași: PIM.

� Când le-ați scos? întreb așa, neștiind ce să mai zic.

� Cam așa, cu vreun an de zile în urmă. Și-s cărți bune. Și mă gândeam că poate vorbiți dumneavoastră cu cineva să scrie despre ele. Mai ales despre asta cu aforisme. Vorbiți? Sau poate măcar ne sfătuim așa, să vedem cum facem cu ele.

� Păi, trimiteți-le și dumneavoastră la niște reviste.

� Am trimis, dar n-a scris nimeni. Eu mă gândeam așa, că poate vorbiți dumneavoastră cu cineva.

� Nu știu cum să vă spun, îmi pare rău, dar lucrurile nu merg așa.

� Dar cum?

� Sincer, nici așa, nici altfel. Lumea-i rea, nu mai e așa mare interes față de cărți. Mă-nțelegeți?

� Vă-nțeleg.

� Și, dac-ar scrie cineva de ele, credeți că v-ar ține asta de cald? Oricum, nu-i mare lucru. Adunați niște prieteni, faceți mai bine o lansare.

� Aaa� La asta cu aforisme i-am făcut. Dar de scris, n-a scris nimeni.

� Îmi pare rău.

Și pleacă așa, parcă îi vine să trântească la pământ căciula de oaie. Și mă gândesc așa, măcar să scriu eu ceva.

4 ianuarie

Am un vecin � am mai povestit de el, ăla doi pe doi, musculos, tatuat și în cerul gurii � care se plimbă prin fața casei lui doar în șlapi, șort și tricou, dând plictisit cu degetul pe ecranul mobilului, la câteva grade sub zero. Și mă întreb speriat acum, văzându-l pe geam: dacă el poartă palton, Doamne, cât de frig o fi afară?

7 ianuarie

Dacă se va gândi cineva să-i facă statuie luiÌýÌýâ€� È™i sigur se va gândi -, mi-ar plăcea să fie ceva de genul acesta. ÃŽn mărime naturală, în miÈ™care, cu o sacoșă de cărÈ›i în mână â€� musai cu o sacoșă de cărÈ›i în mână È™i cu vreo două subsuoară, pe strada Cuza Vodă, în calea oamenilor, între oameni. Ceva ludic, cum a fost È™i el, nu un bust oarecare pe un soclu convenÈ›ional. O statuie vie, mereu actuală, aÈ™a cum va rămâne È™i poezia lui atâta timp cât va exista limba română.

9 ianuarie

La baia bărbaților din Iulius Mall, lângă chiuvetă, rezemată de perete, era o carte cu titlul „Filosofie în 30 de secunde� . Acum, dilema mea e: o fi uitat-o cineva sau a aruncat-o altcineva, pentru că nu merge?

16 ianuarie

Am uitat să fac o recomandare: pe pietonalul din fața Teatrului Național din Iași, între mormanele de zăpadă, puteți asculta un nene care cântă la cobză „Și afară plouă, plouă�, melodia Marinei Voica. Chiar frumos. Jazz curat

5 ianuarie: Clar, am provocat destinul, postând o poză cu o mâță la început de an. Acum, la miezul nopÈ›ii, a apărut o colindătoare la uÈ™a bucătăriei, care pesemne mă urmăreÈ™te pe facebook, de unde a tras concluzia greÈ™ită că-s fan mâțeÌý

[image error]

Ca să trec de-un semafor, aștept vreo patru rânduri de roșu și verde. Prilej să văd lucruri care-mi scapă în mod obișnuit. De exemplu, o clădire în ruine, din zona industrială a orașului, în Baza 3. Probabil, în scurt timp, un viitor supermarket. Care-mi stârnește un flashback:

M-a luat tata „la servici�, să încasăm salaru’� împreună. Iar mie tare-mi plăcea asta. Ne-am trezit pe la vreo patru dimineața, am mers cu el pe jos cei opt kilometri până la gară. Timp în care am vorbit. Nu mai țin minte tot ce-am vorbit, doar că am râs la un moment dat, când am trecut prin dreptul unei case izolate din coada iazului, pe la jumătatea drumului:

� Ce mai dorm piticii! Dorm ne-ntorși! a zis tata.

� Și sforăie groh-groh! l-am completat eu.

Acolo locuia o familie de pitici legumicultori: mama și tata pitic, băiatul și fata pitic, care veneau uneori în sat cu o căruță trasă de un măgăruș, ca să vândă ardei și roșii. Cum să nu râzi când îți închipui cum dorm ne-ntorși piticii?

Am vorbit nu știu ce și în tren, nu-mi mai amintesc. De la serviciu țin minte așa: că tata a măturat bine-bine o cameră la etaj, într-un schelet de bloc, și că „tre� să așteptăm mortaru’�. Apoi că cineva a urlat de jos: „A venit mortaruuuu’�! , iar tata mi-am zis să-mi găsesc singur de joacă o vreme, cât îl „toarnă� el „cu băieții�. Habar n-am ce-am găsit. Apoi am fost la masă „cu băieții�, undeva pe iarbă, la umbră, în spatele blocului. Iar „un băiat� m-a întrebat:

� Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Iar eu i-am răspuns:

� Fotbalist! Normal.

Și ei au râs, iar un alt „băiat� a apucat o bucată de „hebel� � tare-mi plăcea cum sună cuvântul „hebel� � și m-a îndemnat să o arunc în aer și să dau cu capul în ea, dacă vreau să mă fac fotbalist. Iar eu am luat o cască de protecție, mi-am pus-o pe cap, am aruncat în sus bucata de „hebel� și am deviat-o în cădere. Iar băieții nici măcar nu au râs, doar au rămas uluiți, mi-era destul de clar că niciunul nu se gândise la așa ceva. Iar „un băiat� mai vârstnic a zis cu uimire:

� Nu degeaba se laudă tac-tu că ești deștept! Sigur o să ajungi fotbalist!

Pe urmă tata a mai muncit ceva la etaj, eu m-am mai jucat nu știu ce, nu știu cât. Apoi m-a luat de mână, am coborât la „bărăci� și l-am căutat printre oameni pe „dom� inginer�. Iar tata i-a spus:

� Dom� inginer, îs cu copilu�. Am turnat mortar, am sclivisit scările � tare-mi plăcea și cum sună „a sclivisi�, deși n-am înțeles niciodată exact ce însemna asta � și ne ducem oleacă mai devreme, să luăm salaru�.

� Bine, măi, a zis dom� inginer și m-a mângâiat pe cap. Duceți-vă, dar vezi că nu se mai dă salaru� pe Copou, ci în Baza 3.

Și-am mers în Baza 3 cu tramvaiul. Și-am tot vorbit, dar nu țin minte ce. Și-am urcat la ultimul etaj, pe-un hol lung, lângă o ușă. Nu era nimeni. Tata a zis că nu-i sigur dacă are voie acolo cu mine, că nu știe cum e „cu salaru� în Baza 3�. Mi-a arătat un geam deschis, m-a aburcat pe el, m-a trecut dincolo și mi-a spus că mai bine să aștept tăcut pe acoperișul clădirii, până vede el care-i treaba.

M-am plimbat pe acoperiș, m-am uitat atent la izolația din carton și mi-am lăsat degetele amprentă în mai multe pete de smoală. Apoi tata a apărut și el pe acoperiș și mi-a zis:

� Treaba-i bună!

� Da� salaru�? l-am întrebat.

� Ni-l dau, nu-ți fă tu griji!. Da� tre să mai așteptăm, că e ocupată doamna contabilă � Irimia, parcă. Mă știu cu ea de când am lucrat la Doi Băieți.

Am așteptat nu știu cât, ne-am plimbat pe acoperiș, timp în care tata mi-a explicat cât de proastă e izolația, cum „o să ploaie� prin ea la prima ploaie. Pe urmă a plecat și s-a întors în cadrul geamului cu un plic în mână. L-a rupt cu dinții, a numărat banii de două ori, cu degetul dat pe limbă, și a zis:

� Îs toți, nu ne-au tras în piept hoții ăștia. Doar i-am lăsat eu de-o ciocolată lu� doamna contabilă, că e femeie de treabă și m-a luat în față, că-s cu tine� Hai să-i fituim!

Am coborât scările clădirii din Baza 3 � ruina pe al cărei acoperiș îmi lăsasem odată amprentele în pete de smoală � și-mi amintesc că atunci tare-mi mai plăcea cum sună „a fitui�.

În ultima vreme, noaptea mă trezesc cu câte un greier în casă, care intră ziua prin ușa lăsată deschisă. Îl descopăr când, vorba vine, cântă. Acum trebuie să beau un whisky, să fumez o țigară, să-mi fac un plan, ca să am curaj să-l prind. În schimb îmi amintesc o dup-amiază fabuloasă de tihnă în copilărie, când tot ce-am făcut ore întregi a fost să vânez un greier de pe malul șanțului opus casei mele.


Ìý


L-am văzut cum o taie în pământ, am trecut drumul, am deschis poarta, am luat o cană cu apă, m-am întors și-am turnat-o în gaură. Tot căram apă cu cana din curte � o secundă nu m-a dus capul să vin cu găleata �, turnam și așteptam greierul să iasă. Ca să-l prind în palmă și să-i spun chestia aia cu „Cri-cri-cri! / Toamnă gri / Nu credeam c-o să mai vii�. Deși era vară și cald ca acum. Nici după zece căni nu ieșise, dar eu n-aveam niciun dead-line, mi se părea că-l pot aștepta și o viață.


Ìý


Țin minte cum mă uitam fix, nemișcat, în buza dintre umbră și lumină, cu palmele făcute căuș. Dacă n-am ști de Zen, aș spune că l-am inventat eu atunci. Mai stârneam curiozitatea câte unui trecător care mă scotea din transă, mereu cu aceeași întrebare:


� Măi, da� ce faci tu acolo?


Răspundeam mereu la fel, în șoaptă:


� Prind un greier.


Și nimeni nu mai lungea vorba, nu insista. Trecătorii erau mulțumiți și lămuriți definitiv de răspuns, păreau că înțeleg și respectă preocuparea mea, spunându-și în sine: „Aaa, păi acu� are noimă. Copilu� ăsta nu-i tâmpit � cum credeam �, prinde greieri, face ceva important, să-l lasăm în pace�.


Ìý


Și după ore de Zen, de cărat apă cu cana, greierul a ieșit, a tras o gură de aer, și-a stors antenele, iar eu l-am prins și l-am băgat într-o cutie de chibrituri special golită pentru moment. L-am scuturat de vreo câteva ori în cutie, la ureche � poate cântă. N-a cântat. Nu i-am mai spus poezia cu „vecina lui furnică� și-„acum joacă, dacă-ți vine�. Mi s-a făcut nu știu cum milă de el și i-am dat drumul în iarbă.

Lumea se pregătește de Înviere, tata intră nervos în casă cu noul vermorel (chestia aia cu care stropești via, roșiile etc) pe care i l-am cumpărat:

� Lipsește o piesă, n-au pus șmecherii ăștia o piesă în cutie!

� Stai calm, n-are cum.

� Uite, bagi asta în asta, cealaltă, aici, dar pe-asta unde o mai prinzi?!

� Tata, trebuie să montăm cu calm și ai să vezi că nu lipsește nimic! După carte, nu așa, după ureche.

� Lipsește și cartea.

Mă enervez și eu. Mergem amândoi afară, ne uităm pe întuneric în jurul locului unde a desfăcut cutia. Nimic.

Mă trag mai înspre lumină și încerc să montez științific � la câtă mobilă am aranjat eu! � după poza de pe cutie. Tata mă urmărește agitat, vrea să pună și el mâna, i-o dau la o parte. Cu cât mă holbez mai mult la poză, cu atât sunt mai nedumerit:

� Lipsesc vreo 4-5 piese mari și niște șuruburi. Plus garnituri.

� Vezi? zice tata. Mă înveți tu pe mine! Dă-l dracu� de vermorel nou. Îl repar pe ăla vechi. Hai poate luăm niște piese de la ăsta.

� Nu, tata, am bonul, am garanția. Îl punem frumos în cutie și-l duc înapoi. Ne dă altu�, ni-l schimbă.

� Ei, ni-l schimbă pe naiba! Îl repar eu pe ăsta vechi.

Mi-e și ciudă, mai bine nu-l stârneam pe tata, mai bine îl repara pe ăla vechi și gata. De-acum se gândește la ăsta nou.

După care, când eram pe punctul să-l pun înapoi în cutie, îmi trece prin cap să desfac capacul bidonului de la vermorel. Înăuntru sunt toate piesele lipsă. Și manualul cu instrucțiuni.

Am râs ce proști suntem, ne-am bucurat și ne-am apucat de montat. Punct de la care au pornit adevărații nervi.

Textul e în germană și în chineză, poza pentru ghidaj, de mărimea unui timbru. Meșterim vreo juma de oră după ureche, punem apă, iar tata îl ia în spate cu nerăbdare, să-l încerce:

� Uailei! Meserie! Uite ce frumos stropește! Îi mult mai bun ca ăla vechi!

După care se oprește brusc și zice:

� Ia vezi ce am în spate. Cred că curge.

Tricoul îi e leoarcă. În timp ce bagă presiune, sar jeturi de apă de la niște piese prinse de capac. Îi comunic lu� tata.

� Un căcat de vermorel! zice el. Nu-i bun. Curge. Îl repar pe ăla vechi.

� Stai calm, îl îndemn eu, turbând de nervi. Cred că n-am strâns bine șuruburile, garniturile. Ține-l așa în spate, că strâng eu.

� Stai să-mi iau pe mine o geacă de ploaie, că-s fleașcă.

Mai meșterim vreo juma de oră pe întuneric în curte, ne mai certăm, ne udăm din cap până-n picioare, apoi ne bucurăm.

� Lucru făcut de nemți! zice tata admirativ. N-avea cum să nu meargă! Îi mult mai bun decât ăla vechi.

Sunt doar frânturi de discuții și de situații din treaba făcută de noi � nu mai zic comentariile mamei � cu câteva ceasuri înainte de Înviere.

Strada mea nu-i așa lată încât să pot întoarce mașina. Teoretic s-ar putea, dar nu în mai puțin de 30 de mișcări. O întorc din prima când ajung acasă, în capăt, unde aproape de fiecare dată mă așteaptă un băiețel grăsuliu de vreo 7-8 ani, care țopăie veveriță cu ADHD pe lângă mașină, mă întâmpină ca pe președintele SUA. Azi n-am scăpat să dau mâna cu el prin geam.

� Ce faci?

� Bine, uite vin de la serviciu.

� Și pe urmă ce faci?

� Pe urmă mănânc.

� Și pe urmă ce faci?

Mă gândesc și spun la întâmplare din eterna to do list:

� Păi, aș cam vopsi gardul.

� Vin și eu să te văd.

� Vino. Dar nu acum, mai am niște treabă.

� Dar când?

� Mai încolo. Peste vreo oră-două.

Parchez, mă schimb, nu termin de mâncat și mă aud strigat la poartă:

� Ce faci? Nu mai vopsești gardul?

PS: Am ieșit la o țigară și văd că între timp s-au adunat vreo cinci copii care mă așteaptă să vopsesc gardul. Și n-am niciun chef.